Telefonul nu mai sună… Şi totuşi sună. “Vrei bilete la Delia?” Las tot ce planificasem, deşi abia venisem din oraş, trag ceva pe mine şi o iau la pas spre Sala Palatului. A înnebunit lupu’? Poţi spune şi aşa. La 42 de ani am făcut-o şi pe asta.

De ceva vreme aveam curiozitatea de a vedea un show marca Delia. Auzisem multe opinii pro şi contra după concertul Delia’s Winter Wonderland din decembrie şi aveam o curiozitate în privinţa calităţilor ei de performer. Ca să înţelegeţi mai exact, citiţi opiniile unuia care o asculta pe Delia şi pe vremea N&D. Aşa că pot spune “a fost odată ca niciodată…”

M-aşez confortabil în scaun şi arunc o privire spre sală. Publicul? Faţă de unii mă simt ca un copil de grădiniţă, pentru că văd bunici şi bunicuţe care şi-au adus nepoţii la concert. Faţă de cei mici mă simt precum Tutankamon. Trăgând linie, mă simt bine pentru. Unora aş putea să le povestesc despre începuturile artistice ale Deliei, iar cu ceilalţi aş depăna amintiri de când ei erau cam de-un leat cu vârsta mea actuală. Din boxe răsună o muzică psihedelică, ai impresia că eşti pierdut prin jungla amazoniană… Dar gata cu vorbăria pentru că bate al treilea gong şi se stinge lumina!

Ceea ce a urmat a fost de-a dreptul fascinant. PsiheDelia nu a însemnat doar Delia, muzica şi vocea ei. A fost, de fapt, un show cum rareori mai vezi în România anului 2017 şi cum nu ştiu dacă foarte mulţi artişti au făcut vreodată pe aici. Pentru doamne şi domnişoare au fost atractive toaletele Deliei – cele două tinere din spatele meu erau critici de modă mai “câinoşi” decât Iulia Albu. Alţii au privit cu atenţie la dansatori. Nici o dată nu am fost un Fred Astaire, motiv pentru care i-am apreciat pe cei care au avut ritmul în sânge. Însă doi dintre băieţi merită apreciaţi pentru că nu doar că au dansat în ritm cu restul trupei, dar erau cocoţaţi pe tocuri de cel puţin 10 cm.

La un moment dat am pierdut contactul vizual cu scena pentru că mi-a atras atenţia altceva… Ştiţi prichindeii de care vă povesteam mai devreme? Ei bine, aceştia au plecat de lângă “babaci” şi au arătat de ce sunt fani Delia. Au dansat, au cântat, au executat coregrafiile cu exactitate, inutil să vă mai spun că recunoaşteau melodiile de la primele acorduri. Nici măcar insistenţele “roboţeilor” de la pază nu au reuşit să-i trimită la locurile lor. Piticii ştiau pentru ce au venit la show şi şi-au văzut de distracţia lor.

A, să nu uit două momente de agonie şi extaz din PsiheDelia… Imaginaţi-vă că Delia dispare sub un banner alb, fluturat de dansatorii din trupă, apoi reapare plutind, într-un număr de magie pentru care şi David Copperfield ar fi fost invidios. La extrema cealaltă, tot Delia, cântând de pe balansoarul ce urca spre tavan. Şi dintr-o dată… Buf, cade în gol. Întreaga sală a suspinat, doar că nimeni nu a intuit că este prinsă în corzi de siguranţă. Măi, fato, să te joci chiar aşa cu inimile noastre? 🙂

Aşa că, dacă aveţi ocazia, mergeţi şi vedeţi-o cu proxima ocazie, pentru că biletul va merita fiecare bănuţ. Iar la final vă veţi întreba “Cine m-a făcut om mare?”…

credit cover: The Storyalist

Facebook Comments

Leave a Reply