În nord-vestul Spaniei, în Provincia A Coruña, regăsim comunitatea autonomă Galicia. Capitala acestei zone, Santiago de Compostela, a fost Capitala Culturală Europeană în anul 2000, dar – mai important – este destinaţia finală a unei rute importante pentru pelerinii din epoca medievală. Cu toţii urmează Camino de Santiago…

De la poalele Pirineilor, Camino începe la Saint Jean Pied de Port şi nu se termină decât după aproape 800 kilometri, la Santiago de Compostela. Pe parcurs, în faţa ochilor ţi se desfăşoară minunea culturii, a naturii şi a arhitecturii spaniole. În ceaţa mistică, pâraiele din Galicia dau impresia că îţi aduc aminte de tradiţiile celtice de mult apuse, cu spiriduşii şi zeii din poveşti. Pe sub cerul înstelat, drumul curge înspre Catedrala Compostela, ridicată în semn de omagiu adus Sfântului Iacob. Camino de Santiago se întinde până la “Sfârşitul Lumii”, adică la Santiago de Compostela, oraş aflat la numai 50 kilometri de Finisterre, acolo unde soarele îşi găseşte odihnă în Atlantic.

Dacă este să aruncăm o privire asupra numelui Compostela, tradiţia populară ne indică o provenienţă din limba latină, campus stellae, cuvinte ce s-ar traduce prin “câmpuri de stele”. Mai departe, întregul nume al oraşului, Santiago de Compostela, ar putea fi interpretat drept “Sfântul Ioan din Câmpul cu stele”. Originile acestui nume vin din credinţa că moaştele Sfântului Ioan au fost aduse în Spania tocmai din Orientul Mijlociu şi ar fi fost îngropate în locul în care un pastor ar fi zărit o stea. Ulterior, acesta a ridicat o biserică deasupra lor, care avea să fie înlocuită de ceea ce astăzi este Catedrala din Santiago de Compostela.

De altfel, există o multitudine de tradiţii primare ce fac referire la misiunea şi moartea apostolilor lui Hristos. Legenda spune că Sfântul Ioan a mers până în Peninsula Iberică, unde a şi predicat. Cu toate că bula papală Omnipotens Deus din anul 1884 – a lui Leon XIII – afirmă autenticitatea moaştelor din Compostela, Vaticanul a rămas nehotărât în privinţa certitudinii sfântului. Unele documente dau de înţeles că moaştele ar fi ale Sfântului Ioan cel Mare.

Conform unei alte tradiţii, ce nu poate fi întâlnită mai înainte de secolul XII, moaştele ar fi fost găsite în anul 835 de către Theodomir, episcop din Iria Flavia. Acesta ar fi fost îndrumat de o stea către locul unde erau moaştele, ceea ce întăreşte traducerea numelui Compostela cu expresia “câmp de stele”.

La marginea pieţei centrale a vechiului oraş, călătorul găseşte Catedrala din Santiago de Compostela. După ce treci de piaţa Palatului Raxoi, ajungi în faţa catedralei, unde poţi observa, în dreapta scărilor de la intrare, o clădire ridicată în anul 1492, de către Regina Isabela şi Regele Fernando, cu gândul de a servi drept centru de pelerinaj.

Pe faţada barocă, ce constituie una din părţile originale ale catedralei romane, se poate observa o carapace de aur, care străjuieşte altarul. De fiecare dată, pelerinii încearcă să ajungă şi să sărute acea cochilie, ca dovadă supremă a evlaviei lor. Catedrala a reuşit să îşi păstreze forma sa iniţială, boltită, cât şi designul romanic, cruciform, al interiorului. Probabil, cel mai valoros punct al catedralei îl constituie Portalul Slavei, lucrare a secolului XII, aflat în spatele faţadei ce denotă stilul baroc târziu.

Intrarea în catedrală se face printr-un rând de trepte bine conturate şi flancate de statuile lui David şi Solomon. Accesul la scările catedralei se face după ce se trece printr-o serie de porţi din fier forjat, iar în centru – la nivelul pieţei – se află intrarea într-o capelă romană, numită Iglesia Baja (în traducere, Biserica de Jos), ridicată sub portic în aceeaşi perioadă cu marea catedrală. La nord şi la sud, pe o linie cu faţada vestică, se găsesc unele clădiri, dependinţe ale catedralei, a căror arhitectură aparţine secolului XVIII. Cele dinspre sud prezintă o arcadă uşoara şi elegantă în partea superioară a ferestrelor, care a servit drept ecran al operei lui Fonseca din anul 1533. Se crede că acestea sunt cele mai mari din Spania. Laterala nordică a catedralei este conturată de un stil baroc specific Spaniei, denumit şi Churrigueresque.

În interiorul catedralei din Santiago de Compostela se află o capelă a Relicvelor în care se păstrează şi un crucifix din aur, datat încă din anul 874, care conţine o bucată din Sfânta Cruce.

Tradiţia pelerinajului la mormântul Sfântului Ioan din Catedrala Santiago de Compostela este înrădăcinată de mai bine de un mileniu şi peste 100.000 de pelerini vizitează anual sanctuarul. Există mai multe rute de pelerinaj, printre care Drumul de Argint, Drumul Englez etc. Însă cel mai cunoscut este Drumul Francez, care începe la Saint Jean Pied de Port, localitate în care îţi poţi ridica paşaportul de pelerin şi care este valabil numai pentru cei care fac traseul pe jos, călare sau cu bicicleta. Cu ajutorul acestui paşaport de pelerin poţi beneficia de refugiile special amenajate în drum. De-a lungul celor 780 kilometri, Drumul Francez trece prin patru din cele mai frumoase oraşe ale Spaniei: Pamplona, Logrono, Burgos şi Leon.

Pornit din Saint Jean Pied de Pied, pelerinul are de parcurs 27 kilometri, până la Roncesvalles, pe un traseu care urcă până la o altitudine de 1.430 metri, apoi coboară la 925 metri şi trece printr-un ţinut fără copaci, dar care este dominat de imaginea mirifică a Pirineilor. Ziua a doua înseamnă să treci pe tărâmul bascilor, pe un drum care te poartă, prin munţi, spre Logrono şi pe parcursul căruia întâlneşti bătrânei care te salută cu “Bon Camino”. Etapa a treia a pelerinajului, cea care te duce la jumătatea traseului, presupune să rezişti ispitelor bahice, după ce ai de ajuns la Burgos, dar aceasta înseamnă să traversezi Navarra ési La Rioja, cea mai cunoscută regiune viticolă din Spania. În drum spre Leon, următoarea destinaţie a pelerinajului, călătorul are de trecut printr-o zonă pustie, Maseta. În schimb, a cincea etapă a pelerinajului, cu punct final Ponferrada, înseamnă reîntâlnirea cu zona de munte, dar şi o escală la Astorga, unde se poate vizita Muzeul Gaudi, o clădire ce seamănă cu un castel desprins din poveştile cu spiriduşi. De la Ponferrada o iei spre Santiago de Compostela, admiri peisajul lanţului muntos, iar punctul terminus este la Finisterre, acolo unde în antichitate se spunea că este capătul lumii.

Pentru cei care ajung la Santiago fără vreun ajutor, Oficiul de Pelerinaj le oferă Compostela, un certificat prin care li se recunoaşte traseul pe care au călătorit în scop religios. S-a convenit ca acest “paşaport” să fie emis pelerinilor care au acoperit ultimii 100 kilometri pe jos sau călare, respectiv ultimii 200 km în cazul cicliştilor. În ambele cazuri, ei trebuie să prezinte un document care să dovedească faptul că sunt pelerini sau să conţină una sau mai multe ştampile de la adăposturile sau parohiile vizitate de-a lungul traseului.

Legendele celtice spun că Santiago de Compostela era locul unde se adunau sufletele morţilor pentru a urmări soarele pe întinsul mării, pentru că cei nevrednici să ajungă pe tărâmul morţilor erau condamnaţi să bântuie prin Galicia. Aici este marea taină a morţii. Moartea constituie variabila independentă a lumii neîncetat schimbătoare. Toate fiinţele vii mor. Însă numai omul este numit muritor. Şi este numit astfel nu doar pentru că moare, dar şi pentru că el conştientizează că moare.

Aşadar, cunoaşterea lui cuprinde şi moartea. De aceea, nu rămâne pasiv în faţa morţii, ci încearcă să se lupte cu ea şi să o respingă sau să şi-o explice şi să îi dea sens. De-a lungul timpului a fost cultivată credinţa că moartea constituie mutarea la o altă formă de viaţă, reprezentată, de obicei, prin simboluri şi imagini luate din viaţa pământească. În mitologia vechii Elade, moartea era înfăţişată ca frate geamăn al somnului, în timp ce filosofia platonica caracteriza trupul ca mormânt sau temniţă ale sufletului, de unde se izbăveşte prin moarte.

Stoicii, care considerau că în lume stăpâneşte o ordine absolută şi că ciclurile cosmice se repetă neîncetat, cereau supunere absolută faţă de destin şi marginalizau problema morţii. În fine, Epicur voia să găsească izbăvirea de frica morţii – dar, desigur, nu şi de moartea însăşi – prin următorul raţionament sofistic: moartea, care constituie “cel mai înfricoşător dintre rele”, nu are legătură cu noi, pentru că “atunci când suntem noi, ea nu este de faţă; iar când moartea vine de faţă, atunci nu mai suntem noi”.

În zilele noastre, nimeni nu îţi mai cere certificatul de botez pentru a face drumul acesta. Îţi trebuie doar “maturitatea” sufletului şi a spiritului ca să îţi clăteşti ochii în frumuseţea poveştilor de odinioară.

Ultreya!
(Curaj, mai departe!)

Facebook Comments

Leave a Reply