Totul a început în 1997, anul în care am devenit mamă. Pe atunci eram membru al unei asociaţii cu scop caritabil, care tocmai se înfiinţase, iar înaintea Sărbătorilor de iarnă ne-am propus să mergem la o casă de copii.

Ungaria, 1997, decembrie 24, ora 20.00. Împreună cu câteva “colege” ne-am înfiinţat la poarta aşezământului. Doamna directoare ne aştepta. Am intrat voioase, cu sacii de cadouri pentru cei mici, cu intenţia de a plasa darurile sub brad fără ca prichindeii să-şi dea seama. În timp ce noi aranjam cadourile cât mai frumos, mă simt trasă de haină. Imaginaţi-vă o scenă parcă desprinsă din cărţile cu poveşti: în faţa mea stătea un puşti de vreo patru ani, blond şi cu ochi albaştri – incredibil de mari -, îmbrăcat în pijama, dar cu picioarele goale pe pardoseala veche de piatră. Am rămas blocată când ţâncul mi-a spus “Auzi, nu vrei să fii mămica mea?”.

“Da, aş vrea”, am răspuns oarecum automat, conştientă fiind că unui copil nu-i poţi oferi un altfel de răspuns. “Dar să ştii că eu mai am fraţi?”, îmi spune, după care mă ia de mână şi mă duce în dormitorul pe care îl împărţea cu alţi copii. Un degeţel mic începe să-mi arate: “Uite, şi ală e flatele meu! Şi ală! Şi ală!”, răsună glasul său, iar numărătoarea se opreşte pe la zece copii. (Toţi cei cu care împărţea camera erau “flăţiorii” lui.)

Oricât am încercat să fiu de tare, la o asemenea scenă era imposibil ca sufletul să-mi fie impasibil. Involuntar, lacrimile şi-au croit drum pe obrajii mei, iar directoarea, care îmi era prietenă, a decis să mi-l lase în grijă pentru primele două zile ale Crăciunului (25-26 decembrie). Era cât se poate de conştientă că încalcă regulile, iar acest lucru o putea costa locul de muncă. Dar, înainte de a fi director, era OM.

Cele două zile au făcut cât toate Crăciunurile pe care le avusesem până atunci în viaţa mea. Am descoperit o altă faţă a vieţii şi, din păcate, una nu tocmai frumoasă. Avea doar patru ani şi am fost tentată să cred că este doar un copil, dar prichindelul mi-a oferit o lecţie de viaţă pe care nu cred că am să o uit vreodată. Prin cuvintele lui peltice am înţeles ce înseamnă să nu ai pe nimeni, să împarţi totul cu alţi copii, să nu aibă cine să-ţi ofere cadouri de Sărbători, să-ţi spună o vorbă bună sau să-ţi ureze “Noapte bună”, o poveste înainte de culcare sau, pur şi simplu, să-ţi ofere o îmbrăţişare.

De atunci, pentru mine a devenit o tradiţie ca în preajma Crăciunului să ajut copiii nevoiaşi. Şi tu poţi fi Moş Crăciun anul acesta. Donează bani, hăinuţe sau jucării! Gândeşte-te ce fericit va fi un copil în dimineaţa Crăciunului atunci când se va trezi şi sub brad va găsi un cadou, oricât de mic ar fi.

Pentru anul acesta, eu am ales Asociaţia “Ana şi Copiii”:

A fost odată… o fetiţă pe nume Ana. Ana avea 4 ani, o familie mai puţin norocoasă şi un pătuţ într-un centru de plasament, plin de copii voioşi. Până într-o bună zi, când centrul de plasament s-a desfiinţat…

Asociaţia “Ana şi Copiii”
Str. Stoica Ludescu nr.14, Sector 1, Bucureşti
CF: 22489189
Cont IBAN: RO25 RZBR 0000 0600 0970 4793
Raiffeisen Bank Agenţia Amzei

Facebook Comments

Leave a Reply