Aş putea spune că sunt o norocoasă. Încă din copilărie am fost înconjurată de femei cochete, iar dragostea pentru frumos s-a lipit de mine mai ceva ca marca de scrisoare. Bunica, mătuşile sau naşa – chiar şi vecina noastră, Lola – mi-au fost tot atâtea exemple de frumuseţe şi de ceea ce înseamnă o femeie cochetă. Aşa că, voit sau nu, am crescut într-o lume în care pantoful cu toc şi rujul erau “must-have”.

Prima mea întâlnire cu ritualurile de îngrijire i-o datorez bunicii, cea care, la fiecare două zile, se spăla pe faţă cu mălai, după care aplica smântână groasă. Indiferent de anotimp şi de stare, îşi respecta ritualul, iar despre cremele de faţă spunea că sunt pentru cucoane. În aceeaşi perioadă a copilăriei, am descoperit că naşa mea era, după-amiază de după-amiază, cu “sarmalele” în cap, coada de castravete era omniprezentă pe frunte, iar rujul era ceva firesc în tot acest tablou. Când se apropia ora la care soţul venea acasă, şi castravetele, şi bigudiurile dispăreau ca prin farmec.

Bunica, cea care mi-a călăuzit primii paşi în frumuseţe
Bunica, cea care mi-a călăuzit primii paşi în frumuseţe

Cât despre vecina Lola… Ei bine, pentru prichindelul din mine, ea era idolul copilăriei. În ochii mei de copil, nicăieri în Univers nu exista femeie mai frumoasă şi mai elegantă decât ea. Păru-i blond era mereu frumos aranjat şi parfumat, mergea legănat pe tocurile ei, iar în urma ei rămânea o dâră discretă şi diafană de parfum. Cât despre rujul roşu, aceasta se vedea din capătul curţii.

Înconjurată permanent de cele trei, vă puteţi imagina cum era viaţa mea atunci când am început să merg în clasa I. În fiecare dimineaţă, bunica avea grijă să am şorţuleţul impecabil, iar pentru acest lucru eram deseori invidiată de colege. Cum aveam un păr lung şi bogat, naşa era cea responsabilă cu realizarea diferitelor împletituri, astfel încât să respect “standardele” ale acelor vremuri. Când plecam la şcoală, aproape invariabil mă întâlneam cu Lola, care se ducea la serviciu – în generozitatea ei, îmi dădea un strop de parfum după ureche.

Anii au trecut, am făcut pasul spre “generală”, dar părăsisem curtea din Precupeţii Vechi. Chiar dacă nu mai eram în colimatorul celor trei femei care îmi deprinseseră gustul pentru cochetărie, încă îmi sunau în urechi vorbele Lolei: “o fată are datoria să fie aranjată”. Pe atunci, ca elev de şcoală nu aveai voie cu fard sau alte artificii de acest gen, aşa că singurele trucuri acceptate erau o piele curată şi împletitura de rigoare. Cu toate acestea, exista un lucru pe care nu îl puteau controla: manichiura. Aşa că strângeam bănuţii de îngheţată şi mă duceam la manichiura – în acea perioadă, faptul că aveam unghiile ovale şi cu carmin la bază mi se părea ceva fantastic.

Eu şi mama
Eu şi mama

Abia mai târziu, când eram liceană la Zoia, mi-am cumpărat primul ruj personal. Nu-l uit nici acum pentru că era acel ruj mov, pe care îl aplicai pe buze şi devenea roz. După ce suna clopoţelul, fugeam la baie şi mă dădeam cu el, pentru că trebuia să fiu o cochetă atunci când mergeam pe stradă. Bineînţeles că totul se încheia la intrarea în bloc – cât urcam cu liftul, îl ştergeam pentru că ai mei nu acceptau aşa ceva. Abia în clasa a 12-a am avut voie să pun un ruj discret şi un rimel. Cu acordul părinţilor.

Trecerea anilor şi diferitele faze prin care am trecut nu au schimbat nimic din ceea ce am învăţat. Chiar dacă am devenit din ce în ce mai independentă, am păstrat bunele obiceiuri pe care le-am căpătat în copilărie. Şi mereu am pus preţ pe a fi cochetă – şi ca aspect, dar şi ca atitudine. Aşa că, de pe la 20 de ani, am început să folosesc zilnic o cremă de faţă şi demachiant. Apoi, pe la 30 de ani am început să acaparez etajera din baie, pe care s-au regăsit din ce în ce mai multe creme şi farduri.

Şi, cu timpul, pe când mă pregăteam să închei al patrulea deceniu de viaţă, am acordat tot mai mult atenţie brandurilor, dar şi produselor anti-aging – până atunci am crezut că îmi este suficientă o cremă hidratantă. Pentru că, nu-i aşa, timpul nu iartă pe nimeni, iar noţiuni precum frumuseţe, eleganţă, cochetărie îţi sunt oferite de viaţă sau le înveţi, dar depinde şi de tine să le menţii. Acum sunt la acea vârstă în care din poşetă nu-mi lipseşte protecţia solară, pe care o reaplic pe parcursul zilei, dar şi apa termală, o adevărată binefacere în orice moment, dar mai ales în zilele toride de vară.

Eu la 42 de ani
Eu la 42 de ani

Cum mă simt? Poate am să vă par lipsită de modestie, dar cred că arăt mai bine ca oricând. Şi vreau să mă păstrez la fel şi atunci când voi aniversa 50 de ani. Sau, de ce nu, poate chiar mai bine, cu câteva îmbunătăţiri.

Despre frumuseţe se poate vorbi la infinit, fiind un subiect hot, mai ales pentru noi, femeile. Dar dincolo de a fi un dat nativ, frumuseţea este încredere şi curajul de a învăţa ceva nou. Despre toate acestea vorbeşte şi filmuleţul de mai jos din Tabăra de Frumuseţe, realizat de revista Femeia, împreună cu Avon. #programdetransformare

Facebook Comments

Leave a Reply